A ajuta sau a-l lăsa să încerce – Limita invizibilă a sprijinului

Segíteni, vagy hagyni próbálkozni - A támogatás láthatatlan határa

E bine să ajuți. Dar oare ajutăm cel mai mult întotdeauna atunci când îi facem cuiva treaba mai ușoară? Uneori îi putem oferi mai mult dacă nu facem în locul lui ceea ce ar putea face și singur.

Să ne imaginăm o situație obișnuită.

Cineva se descurcă greu cu o sarcină. Vedem că este nesigur, încearcă de mai multe ori și poate chiar greșește. Iar noi știm exact cum ar putea rezolva totul mai repede și mai simplu.

Ce facem?

Simțim instinctiv nevoia să ajutăm. Preluăm sarcina, îi arătăm soluția corectă sau pur și simplu o facem în locul lui.

Acționăm cu intenții bune. Însă, între timp, putem lua de la acea persoană ceva important: șansa de a încerca, de a decide și de a-și trăi propria reușită.

În sprijinirea persoanelor cu dizabilități, această chestiune are o importanță deosebită.

Când bunele intenții devin prea mult

A oferi ajutor este o reacție umană firească. Când cineva întâmpină o dificultate, vrem să-i ușurăm situația.

În cazul persoanelor cu dizabilități, însă, se întâmplă adesea ca cei din jur să intervină înainte ca persoana în cauză să aibă ocazia să încerce ceva.

Răspundem în locul ei la o întrebare. Decidem ce își dorește. Alegem pentru ea sarcina mai simplă. Sau nici măcar nu o implicăm într-o activitate, de teamă că ar fi prea dificilă pentru ea.

Toate acestea se pot întâmpla din iubire, grijă sau atenție.

Rezultatul poate fi totuși că persoana în cauză are din ce în ce mai puține ocazii de a-și pune la încercare propriile capacități.

Însă autonomia nu înseamnă că cineva nu are niciodată nevoie de ajutor. Înseamnă că are cea mai mare putere posibilă de a lua parte la deciziile care îi privesc propria viață.

Libertatea de a alege începe cu situațiile mărunte

Să ne gândim câte decizii luăm într-o singură zi.

Cu ce ne îmbrăcăm? Ce vrem să mâncăm? Ce activitate avem chef să facem? Cu cine stăm de vorbă? Când vrem să ne odihnim?

Aceste alegeri ni se par atât de firești, încât adesea nici nu le observăm.

În viața unei persoane care are nevoie de sprijin se poate întâmpla însă ca o mare parte dintre deciziile de zi cu zi să fie luate de alții.

Totuși, posibilitatea de a alege nu este doar o chestiune de confort. Este strâns legată de autodeterminare, încrederea în sine și demnitatea umană.

Când cineva poate alege singur între două activități, își poate exprima părerea sau poate spune nu unui lucru, nu doar participă activ la o anumită situație. Trăiește și experiența că propria voință contează.

Iar această experiență poate avea un rol important și pe termen lung.

Dezvoltarea cere timp – și uneori este în regulă să greșești

Învățarea unei abilități noi se întâmplă rareori pe loc.

Să ne gândim doar la perioada în care am învățat pentru prima dată să mergem pe bicicletă, să gătim sau să lucrăm într-un loc de muncă nou. Eram nesiguri, puneam întrebări, greșeam, apoi deveneam treptat mai încrezători.

De ce ne-am aștepta ca procesul de învățare al altora să fie diferit?

Pentru persoanele cu dizabilități este deosebit de important să poată încerca activități noi într-un mediu sigur și să se dezvolte în ritmul propriu.

Uneori, pentru asta este nevoie de mai mult timp, repetiții, demonstrații sau sprijin personal.

Un progres mai lent nu înseamnă însă că dezvoltarea este mai puțin valoroasă.

Desigur, posibilitatea de a greși trebuie oferită întotdeauna ținând cont de siguranță. Scopul nu este să lăsăm pe cineva singur într-o situație dificilă, ci să-i oferim ajutorul potrivit, astfel încât să poată participa cât mai activ la sarcină.

Cum putem ajuta, consolidând în același timp autonomia?

De multe ori, cea mai importantă schimbare nu ține de ceea ce facem, ci de felul în care ne raportăm la celălalt.

În loc să intervenim automat, putem întreba dacă dorește ajutor.

În loc să rezolvăm noi sarcina în locul său, o putem împărți în pași mai mici.

În loc să luăm toate deciziile, putem oferi posibilități reale de alegere.

Și, în loc să apreciem doar rezultatul, putem acorda atenție și efortului, perseverenței și progresului.

Este important, însă, ca sprijinirea autonomiei să nu devină o nouă cerință. Nu toată lumea dorește sau poate să îndeplinească fiecare sarcină singură, iar acceptarea ajutorului nu este un eșec.

Scopul real este ca sprijinul să se adapteze nevoilor, capacităților și propriilor decizii ale persoanei în cauză.

Abordarea Casei Iris: dezvoltare în ritmul propriu

Unul dintre principiile de bază ale activității Casei Iris este sprijinul personalizat.

În cadrul activităților de dezvoltare și comunitare, participanții se pot implica în diferite activități în funcție de propriile capacități și interese.

Învățarea practică, repetiția, încurajarea pozitivă și atenția acordată fiecărei persoane contribuie la consolidarea treptată a autonomiei celor implicați.

Scopul nu este ca toată lumea să poată face aceleași lucruri.

Ci ca fiecare să poată găsi acele oportunități în care se poate dezvolta, poate lua decizii, poate crea și poate participa activ la viața comunității.

Uneori, cel mai mare ajutor este încrederea

Sprijinul nu înseamnă întotdeauna un gest vizibil.

Uneori înseamnă pur și simplu să așteptăm cu răbdare. Să nu corectăm imediat fiecare greșeală. Să ascultăm ideea celuilalt chiar și atunci când noi am rezolva situația altfel.

Și, mai presus de toate, să nu pornim de la dificultățile sale, ci de la ceea ce își dorește, ce poate face și de ce fel de sprijin are nevoie.

Pentru că, atunci când îi oferim cuiva posibilitatea de a-și urma propriul drum, nu îl ajutăm doar să îndeplinească o sarcină.

Îi transmitem că avem încredere în el.

Sprijinul adevărat nu ia controlul din mâinile celuilalt, ci îl ajută să-l păstreze cât mai mult în propriile mâini.